SECŢIUNEA II: SISTEMUL DE REFERINŢĂ

CAPITOLUL 4. REFERINŢA DIACRONICĂ

[p. 58]

4.1. Ceramica daco-romană

4.1.1. Cultura Chilia-Militari

Un important lot ceramic avut în vedere la această categorie este ceramica culturii Chilia-Militari[1]. În baza de date există 70 de înregistrări din această categorie (fără medii), din care 41 sunt recipiente întregi, din care 32 sunt lucrate la roată; cele mai frecvente categorii funcţionale sunt oalele fără anse, apoi cănile (cu şi fără anse), urcioare, vase de provizii, vase miniaturale, pahare.

Din cartea lui Gheorghe Bichir vom reţine câteva lucruri care mi se par de interes pentru propria întreprindere.

Întâi de toate este raportul între tehnici. Ceramica lucrată cu mâna reprezintă în necropole numai aproximativ 15% din recipiente, însă în aşezări poate urca la 40%, existând şi complexe în care este majoritară[2]. Aceste proporţii sunt foarte asemănătoare cu ceea ce vom constata pentru începuturile culturii Ipoteşti-Cândeşti[3], referindu-mă fireşte numai la aşezări, fiindcă necropole nu cunoaştem. Nu am să sar la concluzia continuităţii, fiindcă lucrurile sunt mai complicate. Reţinem doar că o populaţie rurală dintr-un teritoriu aflat practic sub control militar roman, înconjurat din trei părţi (şi ceva) de teritorii romane, producea aproape jumătate din ceramica necesară după metode arhaice.

Un al doilea lucru de interes este că alveolarea buzelor de vas, mai rar crestarea, sunt modalităţi decorative cunoscute din Latène, uzuale şi în secolele II-III[4]. Acest raport (mai multe alveolate – mai puţine crestate) reapare în secolul VI.

Un al treilea element de reţinut este frecvenţa relativ mare a “găurilor de reparaţie”[5]. Este vorba de perforaţii executate sub buză (sau pe gât/umăr), adesea perechi. Că cineva ar putea repara ceramica dându-i găuri – este o idee bizară, demnă de experienţa tehnică a unui popor sărac. Argumentele contra sunt numeroase: majoritatea fragmentelor care au păstrat o pereche de găuri nu au nici o fisură la mijlocul perechii; asemenea perechi de găuri nu sunt atestate pentru alte părţi ale corpului; se cunosc vase cu găuri izolate[6]... Cel mai important argument l-am aflat foarte recent: un mic recipient ceramic din depozitul de la Călăraşi, lucrat cu mâna, intact,

[p.59]

cu patru găuri simetrice sub buză, în cruce (ca la cădelniţe)[7]. Astfel de adaptări – probabil pentru scos apa din râu – nu sunt frecvente în secolul al VI-lea, dar se găsesc pe situri diferite din Câmpia Română, cu o frecvenţă mai bună decât în alte teritorii studiate (poate cu excepţia Slovaciei).

Mai reţinem că doar aproximativ jumătate din ceramica lucrată la roată este de tradiţie romană[8], cealaltă jumătate fiind considerată de autor de tradiţie dacică.

De remarcat încă două elemente: faptul că estul Munteniei era locuit de carpi şi influenţele suferite de ceramica munteană din cultura sarmatică[9]. Va fi interesant de văzut în ce măsură astfel de elemente sunt identificabile în ceramica secolului al VI-lea.

Dintre concluziile trase pe propria analiză (Anexe, p. 124-128) aş sublinia aici în mod deosebit următoarea: deşi analiza morfologică a făcut abstracţie de tehnica de modelare, constatăm că grupele sunt segregate (cu excepţia grupei 3), respectiv sunt compuse fie numai din piese lucrate la roată, fie numai din recipiente modelate cu mâna[10]. De acest aspect secolul VI se va diferenţia.

Alte concluzii importante, pe studiul monografiei culturii Chilia-Militari, sunt frecvenţa apreciabilă a vaselor miniaturale, lipsa de standardizare a capacităţii urcioarelor şi cănilor (majoritatea sunt găsite într-o fântână; e limpede că nimeni nu avea interes să măsoare apa scoasă!), relativa specializare a unor forme (din care unele se găsesc numai pe capacităţi mici, altele pe capacităţi mari) şi relativa aderenţă la sistemul de măsuri roman (atât pentru lichide cât şi pentru solide).

Tabelele de înseriere analogică relativă (Anexe, p. 269-291 [această trimitere este de ansamblu; vezi infra pentru link-uri specifice]) nu demonstrează legături semnificative - şi în nici un caz directe – între morfologia culturii Chilia Militari şi cea a culturii Ipoteşti-Cândeşti. Iată însă analogiile:

- la p. 274 a Anexelor, media grupei CM 2a (poziţia 198) este analoagă grupei 4 de ceramică romană (oale-borcan, sec. II-III, deci contemporană);

- la aceeaşi pagină, grupa CM 2b (poziţia 219) este analoagă grupei 6c din Oltenia (aşa cum va fi numit de aici lotul de oale-borcan de epocă romană, produse la roata rapidă); atenţie – nu este analoagă grupei din Polonia, faţă de care prezintă 4 diferenţe!

- la p. 275 (din acelaşi volum) grupa CM 16b (poz. 256) prezintă o dublă analogie olteană (OR 1a – aceasta o grupă bine reprezentată – şi Or 2b), deşi destul de depărtată (diferenţele de construcţie a piciorului sunt foarte mari);

- trecând la seria analogică secundă (după unghiurile specifice), media grupei CM 2b (poz. 687, grupă relativ bine reprezentată, respectiv 4 piese) întâlneşte grupa 1c de la Mogoşani[11] (a se vedea şi analogia anterioară, foarte strânsă, cu grupa olteană 6a; în general încerc să nu repet informaţia inutil); nu voi intra aici în chestiuni spinoase de genul rolului culturii autohtone în conformarea culturii Cerneahov pe teritoriul Munteniei, mulţumindu-mă să constat coincidenţa relativă a formelor, cât şi aspectul generic de oală romană (relativ scundă, frumos proporţionată, cu bază îngustă, cu picior şi talpă scurte);

- grupa CM 4 (poz. 820) întâlneşte (într-o analogie uşor forţată, adică îndepărtată) media ceramicii lucrate cu mâna de la Căţelu Nou[12], cât şi media ceramicii lucrate cu mâna de la Butnăreşti[13], în mediu carpic;

[p.60]

această analogie întăreşte concluzia existenţei unui factor carpic în estul Munteniei, în secolul III, subliniază influenţa acestui factor în centrul provinciei şi avertizează asupra supravieţuirii unor astfel de tradiţii chiar şi în secolul VI; trăsătura cea mai frapantă a acestui tip de recipiente este înălţimea cu totul neobişnuită (prin raportare la diametrul median), proporţii care practic absentează din toate celelalte aspectele culturale studiate[14];

- grupa CM 3 (poz. 843) relevă alte conexiuni moldave, dar nu numai: grupa 4c de la Botoşana[15], grupa 4d de la Soldat Ghivan[16] şi grupa 6 de la Mogoşani; originea acestei grupe pare şi ea romană, chiar dacă forma nu este dintre cele mai armonioase (înălţime relativ mică, gură şi bază relativ largi, cu picior, fără talpă); cu excepţia culturii Chilia-Militari, care cunoaşte şi exemplare lucrate cu mâna, toate celelalte sunt modelate cu roata;

- grupa CM 1c (poz. 874) are o destul de strânsă analogie în grupa 1 de la Iatrus[17], care este grupa cea mai bine reprezentată în cetatea sud-dunăreană, în secolele IV-VI, ceea ce asigură grupei muntene din secolul III, prin conexiune inversă, un cert caracter roman.

Concluzionând, 6 grupe prezintă analogii (cu o rată de integrare destul de scăzută în loturile studiate, respectiv 6 din 24 => 25%), din care jumătate adresează ceramica romană din Oltenia (contemporană), un caz face trimitere la Iatrus, în următoarea mare etapă de evoluţie a civilizaţiei romane, iar ultimele două cazuri adresează situri din barbaricum, din Muntenia şi Moldova, din sec. III până în VI, din care cel puţin într-un caz intermediarul este morfologia dacică (chiar carpică), iar un al doilea caz este discutabil, dar probabilitatea se îndreaptă tot către morfologia romană, chiar în absenţa unei dovezi directe (dovezi indirecte vor apare, în legătură cu ceramica lucrată la roată de la Botoşana). Cele 25% pot fi reconsiderate în sus, deoarece 11 grupe sunt forme precum căni, urcioare, care nu prea au material comparativ în baza de date; refăcând calculul, 6 din 13 = 46%.

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

MAI DEPARTE – ceramica de la Locusteni

---

[1] BICHIR 1984.

[2] BICHIR 1984, p. 14-19, 30. Situaţia se prezintă foarte asemănător în cultura carpică (BICHIR 1973, p. 63).

[3] Menţionez de la început că noţiunea culturală Ipoteşti-Cândeşti este angajată convenţional, fiind cea mai cunoscută. O discuţie serioasă nu va putea fi făcută decât în Concluzii. Nu găsesc oportună inflarea terminologică de genul Ipoteşti-Ciurel-(Budureasca-)Cândeşti (Victor Teodorescu, alocuţiune la vernisajul expoziţiei Budureasca, în primăvara anului 2000, la Ploieşti), fiindcă oricum, nici Ipoteşti, nici Cândeşti nu sunt situri relevante, Budureasca practic nu este publicată, iar noţiunii culturale Ciurel (DIACONU P. 1958; noţiunea revine în discursul domniei sale şi în zilele noastre şi este vehiculată de lucrări recente, de ex. OBERLÄNDER 2000) i s-a dat un sens care – voi demonstra – este departe de adevăr (atât cât avem acces la adevăr). Nici noţiunea de “cultură romanică” (DIACONU G. 1979) nu este mai acoperitoare, întâi fiindcă “romanic” înseamnă altceva decât s-a intenţionat (nu suntem la nivelul la care se explică aşa ceva!), apoi fiindcă, cel puţin deocamdată, nu s-a făcut proba peremtorie că suntem în prezenţa unei culturi de sorginte romană.

[4] BICHIR 1984, p. 32.

[5] BICHIR 1984, p. 37 (v. şi pl. XXI/9; XXVI/5).

[6] Şi la BICHIR, pl. XXII/12, posibil şi la pl. XXIV/2.

[7] Obiectul nu este publicat (deşi va trebui). O parte din buză s-a desprins în momentul descoperirii. Ulcica ar putea data din sec. IV (VI?). Posibilă utilizare rituală (obiectul este prea mic pentru a fi utilitar).

[8] BICHIR 1984, p. 37-38.

[9] BICHIR 1984, p. 99-101.

[10] Cu ocazia susţinerii tezei de doctorat de către colegul George Trohani (ceramica din Muntenia în sec. II î. Chr. şi I d. Chr.), o parte a membrilor comisiei – în special Alexandru Vulpe şi Mircea Babeş - s-a arătat ostilă practicii clasificării oalelor pornind de la formă şi nu de la tehnică. Deşi teoretic mă aflu de partea argumentelor lui G. Trohani (prezentate şi în cuprinsul tezei, p. 9, cel mai edificator fiind un citat din Valeriu Sârbu - Dava getică de la Grădiştea, judeţul Brăila, Brăila 1996, p. 16-17: “Tipologia poate fi făcută [...] după formă, dimensiuni, accesorii, funcţionalitate. Esenţială trebuie să fie forma geometrică, dar ţinându-se seama de dimensiuni şi accesorii. Funcţionalitatea, tehnica de modelare şi ardere diferă în timp şi spaţiu, ele nefiind constante”), constat că poziţia profesorilor avea temei cel puţin pe o bună cunoaştere a ceramicii dacice şi intuirea nesegregării speciilor.

[11] DIACONU G. 1969; prezentarea lotului infra.

[12] LEAHU 1962.

[13] BICHIR 1967.

[14] Excepţia este una singură şi se referă tot la antichitatea daco-romană: în monografia lui Gh. POPILIAN (1976), la capitolul oale-borcan, lucrate la roată, de factură romană, sunt incluse şi câteva forme foarte înalte (I/a > 1,4), respectiv cat. 351, 352 (grupa 7 Compas), 358 (grupa 10); acestea reprezintă însă, după părerea mea, influenţe ale lumii dacice (chiar dacă tehnica este romană); de altfel, aceste forme nu au urmaşi, în secolele IV-VI, la sud de Dunăre.

[15] TEODOR D. 1984; prezentarea lotului în capitolul următor.

[16] FERCHE & 1981; prezentarea pe larg a lotului în secţiunile III-IV.

[17] BÖTTGER 1982; prezentarea lotului în capitolul următor.